O viaţă scoasă în evidenţă

Fotograful american Steve McCurry, apropo, un fotograf vestit, s-a făcut şi mai vestit după ce a fotografiat o fetiţă din Afganistan, mai preciz după ce revista „National Geographic” a publicat această fotografie pe coperta sa în iunie 1985. Era fotografiată pentru prima oara.

Ea ţine minte momentul. Ea ţine minte agresivitatea sa cauzată de faptul că o fotografiază, mai mult decât atât – o fotografiază un om străin.

„Eu nu am crezut că fotografia fetiţei ar putea fi ceva diferit de toate celelalte fotografiate în acea zi” – îşi aminteşte fotograful despre dimineaţa ceea din 1984 în care a fost făcută poza.

Dacă fotografia e aşa de populara, de ce fetiţa e necunoscută? 17 ani nimeni nu ştia numele ei. Steve, împreună cu o echipă din „National Geographic Television” au decis, în anul 2002, să plece în căutarea ochilor verzi. Au umblat şi arătat faimoasa fotografie a fetiţei prin locurile unde a fost fotografiată. Un bărbat a recunoscut-o, a spus că trăiau împreună într-o tabără când erau copii şi că acum ea trăieşte în munţii de lângă Tora Bora.

Trei zile au căutat-o. Au găsit-o.

Numele ei este Sharbat Gula. Avea deacum 28, poate 29, sau chiar 30 ani. Nimeni, nici măcar ea nu ştia preciz.

Atunci ea pentru prima dată şi-a văzut fotografia din copilărie.

Sharbat nu putea înţelege felul în care portretul ei a atins sufletele multora. Ea nu ştie puterea acelor ochi verzi.

Steve, din voia soţului ei, a mai fotografiat-o o dată, după 17 ani ... aceasta a fost a doua fotografie din viaţa sa.

Patru pereţi şi o uşă

Întîrziam...fugeam repede ca să nu creez o impresie negativă asupra celor grămădiţi acolo într-o încăpere de 3x6m, unde majoritatea nici măcar nu şi-au dat seama pâna la urmă, pentru ce au nevoie de a fi grămădiţi între acei 4 pereţi cu o uşă.

A început să plouă. Mă grăbeam. Ajunseserăm la locul destinat, încă puţin şi am să fiu şi eu între acei 4 pereţi de pe care se lua vopseaua de vechi ce sunt. Am căutat mult uşa ce serveşte drept intrare în acei 3x6m. Îmi părea că sunt la o excursie printr-o galerie de uşi, fără a mă opri la fiecare pentru a o analiza, cum o fac de obicei persoanele din domeniul artei la galeriile de picturi. Îmi treceau fiori când, uitând deja de grabă, mergeam pe coridoarele masive ale clădirii.

Era ora 7:40. Încăperea era sumbra şi rece cu uşe înalte de lemn, fiecare fiind numerotată, părea a fi un spital de oameni bolnavi mintal. Căutând uşa cu numărul care deja nu îmi ieşea din cap, numărul care îl ţineam minte apoi cel mai bine dintre toate 19, în cale mi-a apărut o persoană în haină lungă albă de mătasă, cu 4 nasturi pe ea şi 2 buzunare mari în care avea nişte eprubete. Avea ochelari cu lentila groasă şi un zâmbet straniu pe faţă. Oare ce i l-a stârnit? Posibil că un individ din o altă grămadă de oameni ce s-au adunat în alţi patru pereţi cu o uşă din care a ieşit domnul în haină albă? Sau poate ochii mei speriaţi şi pierduţi din cauza că nu găseam uşa numerotată cu acel număr pe care începeam să-l urăsc? Persoana de vârsta aproape 70 ani, pe neaşteptate, s-a adresat către mine, încercând să afle ce sau pe cine caut. Am zis numărul. Gândindu-se puţin, mi-a mai dat o întrebare, a primit un răspuns-cheie la situaţia dată, pentru el în orice caz a fost răspuns-cheie, după care mi-a spus că am încurcat clădirea.
…
Ora 7:57. Întîrziasem deja. Am găsit şi clădirea unde se afla uşa atît de mult căutată de mine. Fugind pe scări, am ajuns la punctul de destinaţie. Am bătut. Am intrat. Deodată am observat 21 de perechi de ochi uitându-se lung la mine, era grămada ceea de oameni despre care am menţionat. Prefăcându-mă că nu am observat privirile lungi, am trecut printre ei şi am luat un loc. Era doar unul liber, în ultimul rând, mă aştepta pe mine se vede că.
…
Au trecut zile. Am început să identific persoanele care, pâna la urmă, încă nu au înţeles ce caută în clădirea, care deja nu-mi părea atât de sumbră, chiar invers – îmi părea destul de interesant acolo şi vesel. Oare am devenit şi eu o părticică a spitalului ce ţinea sub acoperişul său persoane bolnavi mintal? Deja nu-mi păsa. Mai aveam încă 3 ani de cutreerat coridoarele încăpătoare, holurile largi şi numeroasele încăperi a câte 4 pereţi şi o uşă.

scris de către N